Jurnal nipon

În mod surprinzător, călătorii din tramvaiul 36 discută intens despre dezastrul din Japonia. Spun surprinzător pentru că, la noi, altele sunt problemele: salarii mici, mult şomaj, Iri şi Moni Columbeanu, Pepe şi Oana Zăvoreanu.Tineri şi bătrâni stau cu ochii în televizor să vadă divorţurile anului, dar şi ce se mai întâmplă la celălalt capăt al pământului. "Nu ne cunoaştem pământul, ăsta-i adevărul. Îşi imagina cineva un astfel de val, de 10 metri? Sau un cutremur de 9? Păi, pe noi ne rădeau de pe faţa pământului, nu mai rămâneau decât căpşunarii din neamul nostru. Oricum suntem un neam de kkt: răi, hoţi, mincinoşi şi, mai ales leneşi", spune categoric bărbatul de lângă mine. Prietenul său schimbă subiectul Japonia şi cutremure, ca şi când ar fi normal. "De ce vorbeşti aşa? Uite, eu nu te mint. Nu am muncit o oră în viaţa mea şi nu mă plâng. Primesc ajutoare de la stat mai mult decât primeşti tu salariu la patron. Iau alocaţii pentru copii, pentru handicapul nevestii, pentru căldură, primăria îmi dă pachete şi ajutoare de sărbători. Să fiu al dracu dacă mă ridic de pe scaun pentru 500.000 de lei pe zi! Pentru un milion mă mai gândesc", îi răspunde prietenul său. Bravos, naţiune! Eu plătesc impozite ca să aibă statul bani să le dea ăstora. Iar ei, leneşii, stau cât e ziua de lungă la televizor ca să vadă ce a mai făcut Moni sau Zăvo! Trebuia să îi cer adresa puturosului să îi trimit şi eu un pachet de Paşte?

Jurnal cu bani

Cum staţi cu banii? Bine? Sau număraţi zilele până la salariu? Aşteptaţi cu înfrigurare bonurile de masă? Să stiţi că asta ar fi bine! Azi dimineaţă, o doamnă în vârstă, nu era boschetar, doar o bunicuţă, a pierdut câteva monezi de 10 bani pe când căuta ceva în portofel. Ce credeţi că a făcut femeia trecută prin viaţă? S-a târât în patru labe pe sub scaunele din tramvai, până şi-a adunat bănuţii. Când s-a ridicat şi a văzut că toţi ne uitam la ea, s-a jenat foarte tare şi a spus: "Sunt banii mei de pâine, alţii nu am." De aceea, am început să mă gândesc foarte serios din ce voi trăi eu când voi îmbătrâni pentru că nu aş vrea în nici un caz să fiu atât de disperată încât să ridic de jos monede pe care acum nu le iau niciodată când le primesc ca rest. Am să învăţ să iau şi bănuţii ăia galbeni foarte mici pe care încă nu i-am văzut, dar care se numesc "un ban". Sigur că exagerez, dar mă frământă tot mai des ziua de mâine. Prea am lălăit-o până acum şi constat că nu am nici un plan.

Jurnal IT

Mă ceartă cititorii (în număr mai mare decât credeam eu vreodată) că nu am mai scris pe blog. S-a făcut praf placa de ceva de la calculatorul personal si nu mai am Internet acasă. Naşpa, îmi lipseşte enorm, mai mult decât aş fi crezut. Dar, poveştile din tramvaiul 36 continuă... De mai multe zile visez în vagonul hârbuit care mă duce acasă sau la muncă. Foştii colegi de la "Bulina roşie" s-au mobilizat pe Facebook. Ce să vă spun: e Jihad. În fiecare zi sunt tot mai mulţi, postează fotografii, scriu amintiri îşi fac complimente. Sunt foarte emoţionată: a fost cea mai plăcută perioadă din viaţa mea. Am întâlnit acolo nişte tineri care au crescut frumos, după gusturile mele. Fac mişto unul de altul, când văd fotografiile recente. Eu aduc prostamol, zice unul. Mă grăbesc să vin şi eu cu o ofertă: aduc ceai de gălbenele. Una peste alta, s-a pus de o întâlnire la cârciumă. Greşit! Până acum au confirmat peste 100 de persoane, cam cât la o nuntă. Eu am nervi la stomac de emoţii: m-au sunat colegi dragi pe care nu i-am văzut de 10 -15 ani. De aceea, drumurile mele cu RATB nu mai sunt o povara: am timp să mă gândesc cât de frumoşi sunt, totuşi, oamenii!