Azi, tramvaiul 36 nu m-a aşteptat, a plecat sub nasul meu, iar următorul ar fi venit peste 20 -30 de minute. Am schimbat traseul şi vă spun povestea din autobuzul 253. Oribil, circulă pe Fundeni, pe lângă spitalul cu acelaşi nume. Râuri de oameni bolnavi, veniţi din provincie. Îi cunoşti de departe, după haine, după încălţăminte, după cum se scobesc şi se scarpină pe unde au nevoie. Vorbesc tare şi au paporniţe din rafie. "Ce ţi-a zis mă că ai?", întreabă (probabil) mama, pe tânăr. "Dracu ştie că că nu am înţeles nimic, iar pe hârtie a scris ceva mare şi lăbărţat. Nici bani de bulinele lor nu am, aşa că mă fac eu bine cumva", vine răspunsul. Atunci, de ce a mai fost la doctor?, mă întreb eu. Doctoriţa a spus ceva ce suna savant, aşa cum fac aproape toţi, nu mai ştiu să vorbească normal. Acasă cum vorbesc oamenii aştia în halate albe? Îmi amintesc cu tristeţe în ziua când am fost la doctor cu piciorul rupt. După mult timp de aşteptare a venit un doctor tânăr şi frumuşel, dar eu plângeam de durere. A stat la cinci metri de mine, s-a uitat pe radiografie şi mi-a aruncat după umăr: "Ghips", apoi a plecat. 30 de secunde consultaţia. De unde învăţase bărbatul acela frumos să dispreţuiască pacientul suferind? Oare de ce nu a aflat tânărul din 253 din ce cauză are dureri?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu